Leap Year (An Bisect)

Anna planned to propose to her boyfriend on February 29th. This is not her boyfriend.

Mie in general imi plac comediile romantice cu iz irlandez, asa ca am pornit cu dreptul in vizionarea filmului.
A fost o comedie romantica simpla, nepretentioasa, o poveste clasica adaptata unui context destul de necunoscut mie, un fel de aceeasi Marie cu alta palarie.
Scenariul este previzibil, insa jocul actorilor salveaza in mare parte scenele aparent fade.
Povestea filmului porneste de la ideea ca o data la patru ani, pe 29 februarie, numai in Irlanda, femeile isi pot cere si ele in casatorie potentialii miri. Vazand ca prietenul ei nu are de gand sa o ceara in casatorie, Ana, decide sa plece in Irlanda (acolo unde era el pentru o conferinta de cardiologie) si sa-l ceara de sot. Necazurile vin in momentul in care vremea nu tine cu ea si se vede blocata undeva prin imprejurimile Dublinului. Dar nu-i bai pentru ca pe acolo intalneste un tip, cam ursuz ce-i drept, insa cu o inima mare.
Intre ea si Matthew Goode exista chimie evidenta, asa ca din punctul asta de vedere lucrurile au mers destul de bine.
Se cam poate anticipa ce urmeaza sa se intample pe parcursul filmului, insa pe mine nu m-a deranjat. Ce nu mi s-a parut verosimil e renuntarea la o relatie de 5 ani pentru un tip cu care ai petrecut 3 zile. O fi iubirea oarba, dar nici chiar asa.
A fost ok pentru un film de sfarsit de weekend.

p.s.: Dilema in care ma incurc de fiecare data consta in imposibilitatea de a diferentia cele doua actrite: Amy Adams si Isla Fisher. Zici ca sunt gemene separate la nastere. Le confund de fiecare data si trebuie sa dau intai un search pe imdb pentru a-mi da seama care a jucat in ce. E grav. Sunt singura cu problema asta?
Amy Adams a jucat in Julie & Julia si Enchanted, iar cealalta a jucat in Confession of a Shopaholic si Definitely, Maybe.

Remember Me

Ideea de a vedea filmul a plecat de la faptul ca nu mai fusesem de mult la Cinemapro si ne era dor de popcornul de acolo si de intimitatea pe care ti-o ofera o sala aproape goala pe la orele pranzului.

Nu aveam cine stie ce asteptari de la film, asa ca n-am plecat prea dezamagita dupa. Am pornit de la ideea ca Robertel ar face bine sa nu boceasca prin film, sau mai rau, sa se sinucida ca fratele sau. Ar fi fost prea lame.

Banuiam ca or sa fie cateva scene de nuditate, nici prea prea, nici foarte foarte, insa au fost destul de ok. Povestea s-a conturat frumos, a fost cat de cat credibila, iar la un moment dat am ajuns sa empatizam cu personajele. Mai mai sa vars o lacrima in coltul ochiului drept in momentul final. Oricum, finalul m-a enervat la culme. Eu si Oana eram gen: "Hai nene, nu se poate....".

Tin sa mentionez ca nu sunt nici fana Twilight (desi am vazut ambele ecranizari), insa mi-a placut cat de cat cum a incercat Robert sa joace. Nu spun ca nu i-a iesit, dar se vede clar ca la unele faze are mult de lucrat. Per total mi-a placut rolul lui. El il joaca pe Tyler, fiul unui om de afaceri destul de potent, frate al unei fetite foarte dragute si al unui tanar mort (suicid).

Ally este tanara ce a trecut prin drama de a vedea moartea propriei mame, intr-o statie de metrou.

Tyler pare exact genul de pusti care nu stie ce vrea de la viata si nu-i prea pasa de trecerea timpului utilizabil. Asta pana sa o cunoasca pe Ally si sa inceapa sa se bucure cate putin de viata. Pana la urma o femeie ajunge sa te schimbe.

Eu rezonez insa mai mult cu personajele secundare, asa ca ma bucur putin mai mult in sinea mea cand vad o constructie destul de frumoasa a macar unui personaj secundar. Aici am avut doua: tatal si sora lui Tyler. Nu ai cum sa nu indragesti personajul ei, ea reprezentand genul de copil pe care orice parinte si l-ar dori - inteligenta si talentata.

Daca e sa o iau cu plusurile si minusurile, cred ca plusurile ar iesi invingatoare. Chiar nu a fost o pierdere totala de timp.